Academic literature on the topic 'Domar model'

Economists often conflate the theory of economic development with the theory of economic growth. This practice has become increasingly popular since Robert Solow made elegant improvements to the Harrod–Domar growth model, but left it unclear whether it was meant to be applicable in developing countries. Solow’s model has one sector only and aggregates growth as increased GNP. It has no place for changes in the balance between economic sectors that characterize development. A related technique is growth accounting, which disaggregates growth into amounts generated by capital and labour inputs, and a residual attributed to technical change and all other influences on growth. The finding that the residual outweighs the effect of factor inputs is subject to measurement problems, and ignores the question of large productivity differentials between sectors.

This chapter explores the ways in which the British model of subsidizing arts-related activities has encouraged theatres to programme ambitiously and afforded directors the freedom to adopt a fresh, innovative, and often daring approach to their work for the stage. Whilst staging a revival of a Broadway musical classic may seem far from daring, the case studies in this chapter elucidate the ways in which subsidy has allowed directors to address this material in a radical fashion. Exploring two very different theatrical venues reveals methods of programming: whilst the National Theatre chooses to present well-loved golden age Broadway musicals, the Donmar Warehouse focuses on intimate chamber musicals, rarely staged or revived in Britain. This chapter analyses how these musicals have been cast, staged, and received and, in doing so, highlights the manner in which directors have reimagined the Broadway musical for British audiences.

"Prefață: Consiliere și mentorare cu impact Călăuzirea spirituală: de la „avva” Antichității la mentorul de azi Sfântul apostol Pavel le scria romanilor: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El, fără ca cineva să predice? Și cum vor predica, dacă n-au fost trimiși? Astfel, credința vine din cele auzite, iar cele auzite, prin Cuvântul Lui Dumnezeu.” (Romani 10: 14-15). Nimeni n-a plecat la propovăduire de capul lui. 1. Inițial, Isus „a chemat pe cine a vrut” (chemarea; vocația divină: gr. kaleo; lat. voco/are = a chema); 2. apoi, „ei au venit la El și a rânduit dintre ei 12, ca să-i aibă cu Sine” (răspunsul personal: voluntar și prompt [lat. protinus = îndată]; asumarea vocației apostolice și „ucenicia” alături de Isus timp de trei ani; gr. mathitevo = a fi discipol; a învăța; lat. discipulus); și 3. în final, Isus „i-a trimis să predice” (misiunea apostolică; gr. apo/stello; lat. mitto/ere = a trimite; missio/onis = trimitere; gr. kirysso = a propovădui; „a face o proclamație în calitate de herald”; un „mesager al Domnului”; gr. kyr = domn) [Marcu 3:13-14]. Chemare, ucenicie, trimitere..., toate acestea s-au petrecut „la împlinirea timpului” (Galateni 4:4), într-un moment de cumpănă al omenirii, cum ar zice E. Cioran: „Pe culmile disperării”, când „Poporul care stătea în întuneric, a văzut o mare Lumină și, celor care zăceau în ținutul și în umbra morții, le-a răsărit Lumina” (Matei 4:16) „transfigurării cosmice” (Cioran) mesianice. Isus n-a venit într-o lume pregătită să-L primească, ci într-o lume bulversată, disperată și în așteptare... Nu era o lume mai dreaptă, mai bună, mai credincioasă, mai morală, mai cultă, mai catehizată, mai primitoare decât cea de azi. Dar Isus n-a ținut cont de nimic din toate astea, ci pur și simplu a venit să-și îndeplinească „misiunea”: a învățat, a vindecat boli incurabile, a înviat persoane trecute în „viața de apoi”, a iertat, a exorcizat „demonii” multor patimi, a dat sens multor vieți, a provocat, a contestat formalismele Templului, cărturarilor și fariseilor, a declanșat furia mai marilor vremii și nu a fugit de supliciul și „rușinea” crucii. Într-un fel, la (răs)crucea vremurilor de azi, lucrurile par a se suprapune cu cele din timpul lui Isus. Trăim într-o lume complet debusolată, secularizată, nihilistă, agnostică, sceptică, indiferentă, relativistă, dezumanizată, lacomă și nesătulă, buimacă, parcă „fără istorie spirituală și fără viitor”, ostilă Celui de Sus și refractară oricărei morale, o epocă a indiscreției și lipsei de pudoare, a pornografiei, traficului de carne vie, vânzărilor de armament, droguri etc., fără sentimentul păcatului (Morale sans péché, dr. Hesnard, 1954), fără pic de rușine, fără valori, direcție, sens și destinație spirituală. Dumnezeu ne-a adus de la haos (abis, „tohu wa bohu” = o lume „fără formă și goală”; „fără cap și fără coadă”) la kosmos (ordine, viață, „căpătâi”), dar noi, parcă tributari „vocației entropiei”, mergem ireversibil către neant, nonsens și autodistrugere. Dumnezeu ne-a dăruit Viața, dar noi, incapabili să-i descifrăm farmecul, bucuria, valoarea și sensul, ne-o suprimăm sau ne-o irosim în nimicnicie. Ne-a dăruit Iubirea, dar ura, intoleranța și resentimentele ne stăpânesc. „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19). Nu suntem cu nimic mai buni peste 2000 de ani decât atunci, dimpotrivă! Dar, în loc să stăm și să ne lamentăm continuu, mai bine căutăm soluții. Omul sfințește locul! Tuturor acestor provocări vor trebui să le facă față duhovnicii, mentorii, cateheţii și toți învățătorii spirituali de azi. O teologie de manual, scolastică, teoretică, stearpă și polemicile noastre confesionaliste sunt de mult depășite. Cum „imputa” ironic un student profesorului de dogmatică: „Dom’ profesor, cred că nici Dumnezeu nu știe despre El atâtea câte ați scris dumneavoastră în manualul acesta!” Termeni, dogme, erezii, speculații filosofice, dispute – la ce servesc toate astea? „Nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu.” (Diadoh, episcop al Foticeei, sec. V). Azi, e nevoie de creștini autentici și mărturisitori adevărați (gr. martirevo = a mărturisi; de aici și termenul de „martir”) într-o relație vie cu Dumnezeu, „din interiorul Lui”, în Duhul Lui, nu doar de niște transmițători de cunoștințe teologice exterioare, mereu puși pe harță pentru monopolul (exclusivismul) și „drepturile de autor” asupra „adevărului” divin. Vremea polemicilor sterile a apus. Lumea nu mai are nevoie să afle „sexul îngerilor”! E nevoie de o Întâlnire adevărată cu Dumnezeu, nu doar la nivelul minții și speculațiilor teologice, ci și la nivelul inimii și al spiritului. Un consilier sau mentor spiritual asta va trebui să facă, să-l conducă pe omul zilelor de azi la Marea Întâlnire existențială și spirituală cu Dumnezeu. „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6:39). Avem nevoie de duhovnici adevărați, de consilieri adevărați, de mentori spirituali adevărați, cu pregătire umană, teologică și viață spirituală pe măsură, care să înțeleagă omul de azi cu toate problemele, slăbiciunile și ezitările lui, nu de triumfaliști „îmbelferiţi ai spiritului”, de legaliști, formaliști, moraliști de mucava care să te trateze de pe poziții de superioritate, suficiență și omnisciență. Avem nevoie de călăuze spirituale umane, calde, autentice, vii care să „nu ne dea lecții de morală ieftină” și de „auto-izbutită soteriologie”. Nu e nevoie de „experți” care să ni se insinueze drept „modele” și „păstori” ai unei turme paraplegice și oarbe, ci de oameni adevărați cu inimă caldă și mare, cu care să putem intra într-un dialog real, de la om la om, de la suflet la suflet, cu Dumnezeul cel Viu prezent în mijlocul nostru. Predica publică e una, relația de îndrumare spirituală, de consiliere sau de mentorat este alta. Este o relație particulară, de la om la om, cu o forță de impact soteriologic imensă: o adevărată „chirurgie spirituală” în care omul își oferă mentorului spiritual inima deschisă ca „pe tavă” cu toată încrederea. De măiestria și responsabilitatea duhovnicului, consilierului sau mentorului spiritual depinde „reușita operației” și felul în care este „suturată” incizia. Din păcate, mulți au rămas profund dezamăgiți și debusolați după „întâlnirea” cu unele „pseudo-călăuze” sau „mercenari” implicați în acest câmp psihologic și spiritual extrem de fragil. Predica te poate atinge parțial, dar cuvântul adresat direct, de la inimă la inimă, n-are cum să nu-ţi trezească sentimente, întrebări, idei, aspirații puternice. Aceasta și era relația directă dintre avva (maestrul spiritual) și ucenic, încă din antichitatea creștină, și către asta tindem și acum, spre o neo-evanghelizare sau re-încreştinare autentică (nu îndoctrinare sau prozelitism) a omului, prin comunicarea față în față cu mentorul, un om mai experimentat, pregătit (psihologic și spiritual), cu învățăcelul, în curs de formare, pentru a-l smulge din marasmul și pericolele societății atee despre care vorbeam mai sus. Mai trebuie doar să înțelegem că, azi, această relație spirituală de călăuzire este cumva „pe picior de egalitate”. Nimeni nu se consideră superior nimănui, doar „maestrul” spiritual este dispus și disponibil să (se) investească în „discipol”, în beneficiul orientării lui existențiale și mântuirii. Aceasta înseamnă „artă” și autenticitate spirituală! Volumul de față, Consiliere și mentorare cu impact, ca, de altfel, întreaga colecție Autentic, urmăreşte obținerea unor mărturii adevărate ale unor persoane autentice, care să le fie de folos în orientarea și formarea oamenilor dispuși să-și caute calea și rostul lor spiritual. Așa cum, deja, ne-a obișnuit apariția primului volum, Copilărie și parentalitate cu impact, structura celui de față este la fel de coerentă, variată și interesantă cum, nu mă îndoiesc nicio clipă, vor fi și cele ce vor urma. Coordonatoarea volumului și a colecției, doamna conf. univ. dr. Patricia Runcan, un manager cultural excelent și, la rându-i, un om spiritual autentic, nu se dezice, nici de această dată, de stilul ei „nemțesc”, precis, pedant și de chemarea/menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu: de a învăța în școală, de a mărturisi în/prin Biserică și de a scrie mesajul divin celor dispuși să-l asculte. Susțin și încurajez, cu tot sufletul, această minunată inițiativă a colecției Autentic și sper să dea roade cât mai bogate și îndelungate! Conf. univ. dr. Eugen Jurca "

This chapter presents a theoretical analysis of economic growth. The first growth model in modern economics is arguably the Harrod–Domar growth model, named after Roy Harrod and Evsey Domar. Under this model, the major obstacle to economic growth is a lack of investment, which in turn is caused by a lack of capital. Therefore, the solution to poor growth is to somehow plug the savings gap by increasing domestic savings or foreign aid. Two other growth models that emphasize the importance of investment and capital accumulation were proposed by Nobel Laureate Arthur Lewis and Walt Rostow. The main thesis behind Lewis’s model is the idea of unlimited surplus of rural labor. Growth is therefore predicated on the increase in size of the industrial sector in the economy. Meanwhile, Rostow posits a five-stage evolutionary growth model. He argues that the key to moving from one stage to the next is the extension of the existing structure of production, which again requires investment in the capital stock. The chapter also looks at the Solow–Swan model, which is often regarded as the first modern growth model, as well as the endogenous growth models such as the AK model; the Lucas Human Capital model; the Romer Knowledge Spillover and Product Variety models; and the Schumpeterian growth models.

This chapter presents empirical data on long-term trends in growth and income inequalitybefore discussing the nature, main features, and immediate and underlying determinants of long-term growth. It reviews the origins of income differences among world citizens by making reference to colonial history, pre-existing feudal institutions in low-income countries, and differences in growth rates between developed and developing countries. It subsequently presents the long-term growth models developed for the industrialized countries, including the Harrod–Domar model, the neoclassical exogenous growth models of Solow and Mankiw–Romer–Weil, the endogenous growth models of Romer and Aghion–Howitt, and the Unified Growth Theory. It provides also a brief comparison of the main features and dynamic properties of each model.

Chapter 17 examines how Opération Pilote was implemented through a case study of the military sub-secteur of Ténès. A first problem in implementing Pilote arose from the fact that there were major disagreements within the army about the project. Some commanders resisted the new methods of the psychological warfare 5th bureaux, disliked the creation of a ‘parallel’ hierarchy of political commissars, while major tensions emerged between the civil authorities, the prefect Chevrier, and the generals. A close study of Pilote in the Dahra mountains shows that the aim of ‘pacification’ of each douar by cleansing the ALN and installing harkis autodefense, schools, medical teams, and a proto-municipal government was only successful in two highly mediatized locations, the Breira mine and Bou Maad. Far more typical was the situation in the Djebel Bissa where, following large-scale sweep operations and mass arrests, the army was unable to secure the terrain, and moved on rapidly before consolidating new communal organizations. The army command, frustrated at the slowness of Servier’s ‘hearts and minds’ approach, rapidly reverted to traditional methods of colonial warfare, the creation of zones interdites, bombing of civil populations, starvation, and the forced mass evacuation of peasants into army camps. A generalized ‘Massu model’ of cutting the vital ALN dependency on urban-rural supply networks was also tried in Ténès but failed.

In this article the model of economic growth of Harrod-Domar is considered. Positions of model of a role of investments of Domar and model of the features of the market of the benefits of Harrod are provided in a separate economic section. By means of model the task is solved that reflects not only theoretical, but also practical usefulness of its application. Conclusions as a result of the analysis of model are drawn.

Foreign direct investment is a critical source of external instruments for financing development for Turkey, FDI can contribute to technology diffusion, Economic growth, Employment generation and Sustainable development. However; the Objective of this research is to examine whether foreign direct investment as an external source of financing effects economic growth in Turkey, based on time series data from 2003 to 2016 during the Erdoğan administration. This study employed Harrod-domar growth model using under OLS method. The paper considerate main variables foreign direct investment, Exchange rate and labor force. Based on empirically investigated the study confirmed that foreign direct investment and Labor force has a positive significant relationship to economic growth in Turkey while exchange rate has a negative significant relationship to economic growth in Turkey. So this paper recommends that movement of Turkey should promote policies encourage and creation of a good microeconomic and macroeconomic a friendly environment and utilization of the careful of loose monetary policy to economic performance.

Economic growth, real GDP is a concept that is related to the growth rate of the country. The history of this concept dates back to the mercantilist era. Mercantilist period the active actor is the state, while state intervention in fizyokrat, in contrast to the natural order, rationalism, and "laissez-fairy, laissez passer" was highlighted. The main idea in the classics of liberalism. Opinions that are based on the pressure of its population. Neoklasik the successor of the classics, according to the exogenous growth of labor supply and the concept of “labor growth and technological process” is one of the main determinants of the growth rate along the balanced. Classical and neoclassical growth models, the supply factor describes. Supply-side and demand is internal to the economic system is limited by assumptions. 
 Keynesian and post-Keynesian growth models demand-oriented is referred to as. Vascular growth is tied to investment. The production capacity of the economy and new investments to increase production. Harrod, actual, guaranteed, and has made the difference between the natural growth rate. Harrod-Domar; are bound by the terms of the balance of the sustainability of growth. Stabilizing role of the state have been given. These models had been undertaken by N. Kaldor, Thirlwall was developed by. 
 This article is intended that the components of the theoretical framework of the challenges of sustainable growth and developments is to examine and discuss. The method applied the inductive method.
 

Com a crescente adoção de sistemas distribuídos de larga escala, tais como clusters para cloud computing, as atividades de implantação e configuração destas soluções se tornam consideravelmente mais complexas. Uma solução promissora é dotar tais sistemas com capacidades de autogerenciamento e diversos padrões de projeto para Sistemas Self-Adaptive estão disponíveis na literatura. Alguns são mais efetivos para operação em ambientes que sugerem a adoção de arquiteturas mais centralizadas. Outros apresentam melhores resultados ao operar de forma mais distribuída. Em ambientes altamente dinâmicos e incertos, no entanto, é difícil encontrar uma única solução efetiva para todos os cenários experimentados. Este trabalho apresenta um modelo adaptativo para implementação de Sistemas Self-Adaptive de larga escala que realizam autogerenciamento com diferentes graus de centralização. Os resultados obtidos mostram que o modelo apresenta desempenho satisfatório tanto em situações onde o sistema monitorado e o ambiente sugerem a adoção de topologias mais centralizadas, quanto em situações onde padrões mais descentralizados apresentam melhor custo-benefício.

The Arabian Gulf represents a significant water body and strategic pathway, which has pronounced regional and international benefits. This research investigated the evolution of the Arabian Gulf geosyncline. Furthermore, it explored the formation, geologic and tectonic settings of Halul and Al-Alyia offshore Islands, as examples of two different evolution models, within the emergence framework. The Arabian Gulf geosyncline has been emerged during the Cenozoic Era (Late Miocene-Pliocene Epoch), situated in the northeastern collisional marginal part of the Arabian Plate, as a foredeep geosyncline or basin, squeezed or crammed between the stable Arabian Plate and the mobile Euro-Asian Plate, along the subduction zone, within Zagros Mountain Fold Thrust Belt. Halul Island is situated to the northeast of the Greater Doha City and has great national economic value. It has a unique shape, elongated domal structure, oriented from South-West to North-East. The tectonic setting of Halul Island is classified as salt diapirism. The surface geology of this Island is dominated by carbonate rocks, mainly limestone and dolomitic limestone, and some igneous rock, such as basalt and Tholeiite. Al-Alyia Island is an integral part of the mainland. It is situated within the Greater Doha City's vicinity, in the eastern coastal zone. The Island is oriented from south-east to north-west. It is characterized by a gentle slope and low relief topography. The main rocks forming the island is the limestone and dolomitic limestone of the Simsima /Umm Bab Member of the Upper Dammam Formation of Tertiary age. This fact suggests that the island has a similar geologic setting to the mainland. This study revealed that the Halul Island evolution model is completely different from the evolution model of Al-Alyia Island, as Halul Island is a typical example model of salt dome Island, and remnants of the infracambrian salt basin, while Al-Alyia Island represents a different sedimentation model. This research has been carried out as part of the Environmental Science Center (ESC), Qatar University research agenda.

Introdução: Em um cenário global, o Brasil possui a quarta maior população carcerária, atrás apenas dos Estados Unidos, China e Rússia. Em relação à taxa de encarceramento, verifica-se que, em termos relativos, a população carcerária brasileira também é a quarta maior, apenas Estados Unidos, Rússia e Tailândia têm uma cota carcerária maior. Além disso em média 51% dos encarcerados possuem apenas o ensino fundamental e apenas 5% possuem ensino superior completo. Sob a ótica dessa realidade carcerária, a categoria de ensino a distância (EAD) pode se mostrar uma proposta construtiva e significativa para todos os níveis e modalidades de ensino oferecidos no sistema prisional e pode continuar subsidiando ofertas futuras. É difícil desconstruir modelos historicamente adquiridos, principalmente em educação, gestão e atitude, tanto de governos, profissionais e da sociedade, por isso é cada vez mais importante dotar as escolas penitenciárias de educação formal e profissionalizante com possibilidade de acesso a tecnologias, informação significativa e a mediação de professores efetivamente preparados para o uso inovador do ensino a distância. Objetivo: Verificar a viabilidade de implementação do ensino a distância nos sistemas prisionais. Material e métodos: Baseado na importância do tema, foi-se utilizado procedimentos metodológicos qualitativos, classificando a pesquisa em bibliográfica, pela necessidade de discutir os principais pontos. Resultados: Percebeu-se que é necessário uma nova visão sobre a educação nos centro prisionais, e assim reformular a estrutura desses centros, para receberem essa modalidade de ensino. Conclusão: Conclui-se portanto que a educação vive em constante modificação e a partir do estudo mostrou a necessidade de construir uma proposta modelo para desconstruir os requisitos básicos e comuns de qualidade das escolas fora do centro prisional, e fazer a mudança para reconstruir esses mesmos requisitos de qualidade, cumprindo as adaptações necessárias exigidas pela escola prisional, principalmente para as adaptações da realidade infraestrutural que esta escola realmente possui.

Un fantasma recorre el pensamiento político de la izquierda, el fantasma de la soberanía. Sobre su validez se construye un debate central en torno a la idea de pueblo, patria, democracia y satisfacción de derechos. Y su abordaje refleja una pareja contrapuesta de problemas.El más elemental, y de calado teórico, refleja la crisis de los "grandes relatos" y, por extensión, de legitimación fuerte del modelo político representativo. Está crisis, característicamente postmoderna, supone la erosión de los fundamentos del sujeto político moderno. Y el desafío del mismo desde propuestas pluralistas que, como hace Negri, ofrece una impugnación general y teóricamente consistente de los presupuestos del Estado Moderno. La subjetividad de la multitud, si acaso esto no es un contrasentido, se despliega en paralelo al modelo moderno de soberanía e inaugura un régimen político de construcción colectiva y administración del conflicto completamente ajeno a la unidireccionalidad del poder soberano.Esta posición, sin embargo, no agota la vitalidad del problema contemporáneo en torno a la soberanía. De hecho, desde un eje diferente radicalmente diferente y, tal vez, más práctico y orientado a materialidad de la política, la soberanía se viene problematizando como la única clave para dotar de contenido al proceso de reivindicación y ampliación de derechos dentro del marco nacional en un contexto institucional claramente postnacional. Según los defensores del modelo "soberanista" no sería tanto la modernidad, como abstracción fundamental, lo que se habría quebrado, sino el único marco posible de reivindicación y satisfacción de derechos. A ojos de Fusaro, por señalar a su portavoz más abiertamente polémico, solo dentro de las fronteras nacionales y desde la subjetividad hegemónica tiene sentido la reivindicación democrática (poniendo en cuestión la validez política de la diversidad y del cosmopolitismo).El contraste entre ambos marcos es doblemente instructivo: en primer lugar, porque sirve para tomar el pulso de la actualidad de pensamiento que se sigue reclamando dentro de la tradición marxista. En segundo lugar, porque ilustra un escenario práctico para la izquierda política que funciona en direcciones contrapuestas.En esta ponencia nos proponemos estimular ese contraste, señalar sus horizontes (sobre todo los que se diluyen en el ruido de un debate) y poner a prueba la validez teórico-práctica, esto es, la potencia emancipadora, de ambas aproximaciones.