Books on the topic 'ETA' COMUNALE'

Negli ultimi decenni, la storiografia europea si è occupata attivamente della storia del corpo, dando così spessore e consapevolezza a potenti sollecitazioni provenienti dalla cultura dominante nella società affluente. Non solo dunque il corpo ‘bello’ è stato oggetto di ricerca, ma anche il corpo dell’uomo comune, mutilato, deforme e imperfetto. Il volume, attraverso sondaggi nelle fonti giuridico-normative, anagrafiche, iconografiche, letterarie e nei trattati medici e fisiognomici e la partecipazione di alcuni dei maggiori specialisti internazionali nel campo, intende approfondire queste tematiche soprattutto per lo spazio geografico, culturale e documentario dell’Italia del tardo Medioevo e della prima età moderna rimasta sino ad ora abbastanza ai margini di questo filone di studi.

Giorgio Trentin (1917-2013), primogenito dell’esule antifascista Silvio e fratello del sindacalista Bruno, è stato uno dei massimi conoscitori, appassionati e ‘difensori’ dell’arte incisoria in Italia. Con questo convegno, promosso a pochi mesi dalla sua morte, l’Accademia di Belle Arti di Venezia e il Centro documentazione e ricerca Trentin hanno inteso – incrociando le ricerche di studiosi di diversa estrazione e le testimonianze di chi lo ha conosciuto – restituire unità alle due ‘facce’ della sua figura: da una parte la militanza civile e antifascista, marchio caratteristico e inconfondibile della famiglia, dall’altra l’impegno in campo artistico, che era invece lo spazio individuale di Giorgio o, meglio, la sua personale declinazione di quella militanza comune. Nella tecnica incisoria egli scorgeva, infatti, un paradigma irrinunciabile di rigore morale e di ricerca della verità.

En el marco de las luchas históricas de las mujeres por lograr su emancipación y avanzar en la materialización de sus derechos, hay temas esenciales en la agenda global y local que deben ser atendidos para alcanzar la “igualdad de género” y, con ella, la superación de los estereotipos que mantienen y reproducen las violencias. El compromiso de algunos gobiernos con las agendas globales contrasta con los esfuerzos, cada vez más sólidos y consistentes, de los movimientos sociales de mujeres, desde sus comunidades de base, en las que se trabaja por alcanzar la igualdad de derechos y obligaciones, mediante el ejercicio de la ciudadanía. El diálogo de las comunidades de base con su realidad social es un motor que impulsa el empoderamiento de las mujeres y que promueve una agenda propia para acceder a las formas más inmediatas en la pirámide del poder socio-político, representadas en las Juntas de Acción de Comunal (JAC). Las mujeres, conscientes de la urgencia de avanzar en la agenda de emancipación y empoderamiento, han sabido organizarse desde la base social para acceder al rol de participación política y comunitaria, aunque ese esfuerzo no haya sido siempre exitoso en términos de sus resultados. La obra de las profesoras Lola G. Luna y Andrea González Rojas documenta ese esfuerzo por acceder a los roles desde donde el empoderamiento es posible. En el texto se ilustra el ejercicio del poder desde una forma de organización y de gestión con la comunidad, es decir, desde la creación misma de las Juntas de Acción Comunal (JAC), que en Colombia se institucionalizan en el año de 1958, en el marco de tensiones sociales y la búsqueda de nuevas posibilidades epistémicas y de acción política. Las JAC se nutrieron de los discursos del desarrollo en clave participativa, permitiendo que las comunidades asumieran su liderazgo y capacidad de trabajo en equipo, para dar respuesta a los problemas en los que el Estado sigue dejado enormes brechas sin atender. Si bien es cierto que las Juntas de Acción Comunal se crearon mediante la Ley 19 del 25 de noviembre de 1958, en su génesis histórica es indispensable remitirse a las prácticas de ayuda mutua o gestión colectiva de la vida en comunidades prehispánicas, a través de instituciones como la “minga”. También se destaca su relación con el discurso global de las teorías del desarrollo, en especial, de la “Alianza para el Progreso” y su promesa de reconfiguración del tejido social fracturado por la guerra bipartidista y el posconflicto que inaugura el Frente Nacional. Desde el gobierno de Alberto Lleras Camargo, con la expedición de la Ley 18 de 1958, las Juntas de Acción Comunal (JAC) pretendían avanzar en la gestión y vigilancia de temas esenciales en materia de infraestructura pública, bajo la coordinación de los concejos municipales y las asambleas departamentales. Sin embargo, sería bajo el gobierno de Carlos Lleras Restrepo, a través del Decreto 2263 del 5 de septiembre de 1966, que constituyen un esfuerzo de integración de las clases populares en armonía con los sectores público y privado. Desde entonces, una serie de normas fueron perfilando el carácter y funciones de esta figura esencial para la participación política, como los decretos 3159 de 1968, 2070 de 1969, 835 y 836 de 1973 y 300 de 1987, al igual que las resoluciones 504 de 1970 y 2070 de 1987, que involucraron una definición y estrategia para el “desarrollo de la comunidad”. La institución siguió de agenda con detractores y llamados a su reorganización; más tarde alcanzaría la consagración en el marco de la Constitución Política de 1991, en su artículo 103, que señaló el deber del Estado en la “organización, capacitación y promoción” de entidades sociales de base que pudieran contribuir con el fortalecimiento de la democracia y de los mecanismos de participación ciudadana. Por esta vía se llega a normas como la Ley 743 de 2002 la cual, en su artículo 6°, establece que: “Acción Comunal, es una expresión social organizada, autónoma y solidaria de la sociedad civil, cuyo propósito es promover un desarrollo integral, sostenible y sustentable construido a partir del ejercicio de la democracia participativa en la gestión del desarrollo de la comunidad”. Entretanto, las mujeres hacían esfuerzos para acceder a los nuevos espacios, con demandas de su comprensión sobre los rezagos históricos de estas agendas nacionales. Este recorrido hace parte sustancial del esfuerzo que documentan las profesoras Luna y González en esta investigación en perspectiva de “mujer, género y desarrollo”. En la obra Discursos, género y la (in)visibilidad de las mujeres en acción comunal, las autoras se aproximan al problema político de la desigualdad a partir de una revisión de las formas históricas que han naturalizado la discriminación, han promovido los estereotipos de mujeres desde el imaginario patriarcal y construido una opacidad que resta impulso a los liderazgos, que contribuye, a su vez, a la mayor invisibilización de aquellas que hacen esfuerzos por abrir espacios para un ejercicio amplio de la ciudadanía. Desde la trayectoria histórica de las juntas de acción como núcleo primario de una ciudadanía participativa, las autoras caracterizan las barreras de acceso a estos espacios de poder, desde donde la autoridad masculina desestimula la salida de las mujeres de sus roles reproductivos hacia sus roles de participación comunitaria. Las Juntas de Acción Comunal, en el diálogo de mujer y género de la investigación de Luna y González, se reconfiguran como espacios de poder para los movimientos sociales de mujeres, de base feminista, que van a consolidar sus redes de sentido, su agenda y su plan de acción. Al tiempo, se insertan en una estructura de poder en la esfera local de la gestión pública, se convierten en agentes de cambio social y reconfiguran unos marcos de interacción con un sentido horizontal, en el que hombres y mujeres se reconocen desde roles innovadores para la construcción de la nueva nación. La obra es fuente de consulta obligada cuando se piensa en el estudio situado de las relaciones mujer, género y sociedad. De su lectura es posible comprender el camino para la materialización de derechos, en especial del derecho de las mujeres a una auténtica ciudadanía. Es que, sin duda, su participación en las JAC es la acción política que precede al reconocimiento del derecho al sufragio, es el derecho a la acción social que expresa el ejercicio de una ciudadanía activa y no formal. El libro también se erige como un impecable estudio de memoria histórica, recupera voces, recoge experiencias de vida, no es menos riguroso en el manejo de las fuentes históricas, ni de las voces de las “teorías feministas y de género”, que tantos aportes han hecho para comprender las lógicas del discurso patriarcal y sus múltiples dinámicas de invisibilización femenina. Para la Universidad Libre, y en especial para el Doctorado en Derecho, constituye un motivo de orgullo incluir esta obra investigativa de las profesoras Lola Luna y Andrea González en la Colección de Estudios del Doctorado, por considerarla un referente. En adelante se constituirá en una importante fuente de consulta en los temas mujer, género y derecho, y en el amplio espectro de los estudios sociales en clave de feminismo y género en Colombia e Hispanoamérica. Nuestra Universidad Libre es hija del posconflicto de la Guerra de los Mil Días. Fue la primera casa de estudios que abrió sus puertas para acoger a los hombres y mujeres de los sectores populares en el magisterio civilizador para que, a partir de una educación crítica, sin sectarismos, incluyente y con una filosofía de servicio social, consolidara los liderazgos hacia una acción política transformadora. Esa es la misma filosofía que crea y consolida las JAC, y que reclama con urgencia su rol de participación política y comunitaria, con un sentido paritario. Las Juntas de Acción Comunal, hoy más que nunca, deben ser laboratorios sociales en los que hombres, mujeres y todos los sectores vulnerables de la sociedad trabajen por una “igualdad real”, entendida como el acceso en libertad y bajo las mismas oportunidades, como agencia generadora de cambio social, como escuela para un auténtico empoderamiento y como espacio para la materialización de los derechos y las obligaciones.

Il volume indaga le origini della categoria professionale del mediatore di commercio, disegnandone l’identità e precisandone attività, incompatibilità, responsabilità criminale e civile nell’arco storico ricompreso tra Basso Medioevo e prima Età Moderna. Ne emerge un ritratto caratterizzato da poche luci e molte ombre, viziato dalla considerazione deteriore espressa dalle fonti dottrinali benché la senseria risulti spesso necessaria per la riuscita delle contrattazioni commerciali. Il profilo del proxeneta è stato ricostruito privilegiando lo scandaglio e la razionalizzazione della dottrina di diritto comune in quanto presupposto ineludibile di ogni percorso giuridico all’interno del complesso coacervo di fonti che connotano gli ordinamenti giuridici di Antico Regime

En este informe se da cuenta de los resultados obtenidos en la evaluación de un ensayo donde se prueban distintas especies de Salix de procedencias nacionales, con el objetivo de identificar las variedades más apropiadas para la producción de bioenergía. Esta evaluación se llevó a cabo en el predio Farellón, en la localidad de Reputo, comuna de Cañete, provincia de Arauco. Los clones de Salix fueron medidos y sus datos se sometieron a análisis para identificar los de mejor desempeño en términos de crecimiento. También se da cuenta del establecimiento de un banco clonal de respaldo, donde se representan genotipos de distintas especies de Salix de procedencias extranjeras. Este banco está ubicado en el predio Santa Rosa, a 40 Km. de Chillán y constituye una unidad de respaldo para la conservación de material genético de interés que puede ser evaluado en el país

En este libro se plasma el proyecto de investigación titulado Analisis Espacial y Temporal del Consumo de Antibióticos. Este consistió en la estimación del consumo de antibióticos a partir de las ventas en droguerías en Santiago de Cali, empleando para ello la metodología de la Dosis Diaria Definida por 1000 habitantes día. Esta es una metodología estandarizada y empleada a nivel mundial para estimar el consumo de medicamentos de una forma poblacional. Esto permite entonces, realizazar comparaciones con los resultados de otros estudios a nivel mundial, con datos de población, periodos de tiempo o áreas diferentes. Este trabajo muestra un analisis geoespacial del consumo, identificando de forma diferencial el consumo por comunas en Santiago de Cali, lo cual permite identificar cuales de estas tienen un consumo superior a las demás. También muestra un analisis temporal en el que se describe el patrón de consumo en distintas unidades de tiempo, desde cada mes del periodo de estudio, cada mes del año y de forma anual; ello permitió identificar meses del año de mayor o de menor consumo durante un determinado periodo del estudio.

El objetivo central de este estudio se orientó al diseño de una propuesta agroforestal en la cual se configuraron modelos y esquemas productivos acorde a las condiciones fisiográficas y socioeconómicas de la zona, estructurando sistemas forestales puros o mixtos, sistemas silvopastorales, sistemas silvoagrícolas y sistemas de protección. En una etapa posterior al diseño, se realizó un ajuste predial en función de las condiciones locales de cada propietario involucrado en el programa, para finalmente dar inicio al programa de forestación. Con el propósito de hacer extensivo los resultados de esta iniciativa a profesionales, técnicos y agricultores involucrados en la problemática del desarrollo silvoagropecuario de zonas áridas y semiáridas, se elabora el presente documento con el fin de que sea utilizado como guía de apoyo a la toma de decisiones respecto del establecimiento y manejo de sistemas agroforestales en ecosistemas de secano.

Con base en una exhaustiva revisión de archivos en Alemania, Inglaterra, Estados Unidos y México y con una perspectiva que va de lo internacional a lo local, La Llegada al Sur presenta una nueva y fresca lectura que cambia nuestra visión de uno de los aspectos clave para la modernización del México porfiriano: el manejo de las tierras baldías. Al reconstruir la concesión para el deslinde de los terrenos baldíos en el estado de Chiapas (1881-1917), el libro recupera una historia que distingue claramente lo sucedido en Chiapas de lo ocurrido en el centro o norte del país y rompe con las frecuentes generalizaciones historiográficas. En un estilo casi policiaco, el autor sigue los pasos de una serie de actores que lo llevan de un olvidado paraje montañoso en Sonora, pasando por Baja California, a los despachos de presidentes, secretarios y tycoons de la economía internacional, para aterrizar en un análisis innovador de su actuación en el estado de Chiapas. Con una amplia gama de documentos públicos y privados, el texto reconstruye la estrecha red de intereses políticos y económicos manejada desde Palacio Nacional que movía el redituable negocio de las tierras baldías del país. De esta manera se visualiza cómo su operación en Chiapas estaba conectada íntimamente con la seguridad nacional, el trazo y la defensa de las fronteras nacionales, la defensa de las tierras comunales, igual que con la constante lucha de las oligarquías nacionales y locales por el poder.

De las múltiples formaciones vegetacionales que se encuentran dentro del sector forestal de la Región de Los Lagos, los denominados suelos Ñadi constituyen un valioso recurso natural por su potencial aporte al desarrollo regional tanto en el plano económico como ambiental y paisajístico. El Instituto Forestal está llevando a cabo un programa de investigaciones tecnológicas con el fin de encontrar otras formas de utilización y protección de este recurso, para lo que cuenta con la colaboración de organismos públicos y privados. Esta publicación describe y actualiza sobre la base de criterios técnicos descriptivos conceptuales, las existencias de Suelos Ñadi, lo que permite a los diferentes interesados en este recurso o en la actividad forestal en general, lograr una mejor comprensión de su potencial y limitaciones.

En el año 2006 con el grupo de investigación IUS PRAXIS de la universidad Libre Seccional Socorro se inició un proyecto titulado: “Insurrección de los comuneros-historia de un pueblo”, en torno al levantamiento de las Villas de San Gil y Socorro en 1781. Desde entonces han pasado algo más de trece años auscultando las fuentes históricas en torno a este hecho, del cual hoy, no nos queda la más mínima duda, es uno de los acontecimientos nacionales sobre los que más se ha escrito en el siglo XX y aun se sigue escribiendo; autores de diversa orientación filosófica y política han plasmado en sus libros las ideas que según ellos nacen de este movimiento insurreccional, sin embargo, debieron pasar cien años desde el levantamiento, para que un autor se interesara sobre el tema. Fue Don Manuel Briceño entonces funcionario del archivo nacional quien en 1880 publicó su obra “Los Comuneros”, la cual es básicamente un libro donde transcriben algunos documentos guardados en el archivo general y que él conoció en virtud de sus funciones., a partir de esta obra, varios autores han dedicado su vida a investigar sobre el movimiento insurreccional de 1781, en especial sobre sus antecedentes, desarrollo y consecuencias. Entre los investigadores nacionales se destaca el historiador boyacense Pablo Cárdenas Acosta quien publicó las obras: “Los Comuneros” y “El movimiento comunal de 1781”, el escritor Juan Friede quien en dos tomos recopiló la más extensa fuente documental de esta insurrección y el historiador Socorrano Horacio Rodríguez Plata con sus obras: “Los Comuneros” y “La antigua provincia del Socorro y la independencia”. El levantamiento de 1781, no solo despertó el interés de los escritores nacionales, entre los extranjeros vale la pena resaltar al profesor español Manuel Lucena Sanmoral, quien publicó sus obras: “El memorial de Don Salvador Plata” y “Tres historias testimoniales sobre la revolución comunera”, a ellos le siguieron varios escritores que relacionaremos en la parte final de la obra. Lo anterior significa que antes de 1880 no hubo obra dedicada exclusivamente al levantamiento de 1781, solo se publicaron algunos escritos insertos en diversos textos de la historia de Colombia, los cuales se convirtieron en la primera fuente de conocimiento de la insurrección. Estos escritos (que son una verdadera joya de la historiografía nacional) son desconocidos por la mayoría de los colombianos, ya que solo existen en las bibliotecas especializadas, porque en físico prácticamente ya desaparecieron, llegar a ellos ha sido muy difícil, solo fue posible gracias al esfuerzo realizado en el marco de esta investigación, por estas razones, se decidió escribir esta obra, para reunirlos en un solo texto y ponerlos a disposición de los lectores sin tener que acudir a sus textos originales, haciendo de paso algunas observaciones pertinentes sobre la veracidad de cada publicación. Una de las tareas de la investigación en ciencias sociales además de encontrar la verdad en los procesos históricos, es intervenir en la difusión del conocimiento permitiendo que este llegue a un público cada día más grande, esta recopilación precisamente le apunta a ello, la idea principal es que los lectores encuentren en un mismo espacio los diversos escritos que sobre el levantamiento del común de 1781 se hicieron en el siglo XIX, los analicen y comparen de tal manera que puedan conocer de primera mano que fue lo que realmente pasó en esta insurrección y sus verdaderas consecuencias para el devenir histórico de la nación. Para diseñar esta obra, se utilizaron los textos originales los cuales fueron transcritos tal cual como fueron redactados por sus autores, con las reglas de ortografía y redacción de la época, que muy probablemente no coinciden con las actuales, por ello, los apartes resaltados en cursiva de este texto se van a encontrar algunos yerros, que obedecen a esa explicación. Esperamos que nuestros lectores disfruten estas nueve joyas de la historiografía del siglo XIX, las cuales desde distintas ópticas relatan algunos hechos del levantamiento de las Villas de San Gil y Socorro en 1781 y que les permitirán tener mayor claridad sobre lo que realmente sucedió en tan importante gesta comunera.

<p><b><i>This digital monograph is made available by the publisher. Print copies are available for purchase through our distributor, Penguin Random House and on Amazon.com</i></b></p> <p><em><b> </b></em></p><p>Highlighting the enormous biodiversity of the Amarakaeri Communal Reserve (ACR) and the critical role this protected area plays in the conservation of Madre de Dios, in southeastern Peru, with more than 1,700 vivid photographs, <i>Amarakaeri: Connecting Biodiversity</i> offers readers a glimpse into the extensive research conducted by scholars from the Smithsonian National Zoo and Conservation Biology Institute and their Peruvian counterparts. For three years, scientists and local experts had the extraordinary opportunity to collect data at the premontane forests of the ACR to determine potential impacts of an exploratory gas platform on selected animal and plant groups. <i>Amarakaeri</i> also portrays the main threats to the ACR and presents a vision for the region’s future.</p><p>Destacando la enorme biodiversidad de la Reserva Comunal de Amarakaeri (RCA) y el papel crítico que esta área protegida juega en la conservación de Madre de Dios, en el sureste de Perú, <i>Amarakaeri: Conectando la Biodiversidad</i> ofrece a los lectores una mirada rápida a la extensa investigación realizada por académicos del Smithsonian National Zoo y del Conservation Biology Institute junto con sus homólogos peruanos. Durante tres años, los científicos y expertos locales tuvieron la extraordinaria oportunidad de compilar datos en los bosques premontanos de la RCA para determinar los posibles impactos de una plataforma exploratoria de gas en grupos seleccionados de animales y plantas. <i>Amarakaeri</i> además retrata las principales amenazas a la reserva y presenta una visión para el futuro de la región.<br></p><div></div>

The subject of this chapter is the relationship between the Tuscan cities and the families belonging to the middle ranks of the lay aristocracy, from the late tenth until the early twelfth century. Taking the case-study of Florence as a starting point, a comparison with other cities of the Tuscan March in the same period (Lucca, Pisa, Arezzo, Pistoia, and Siena) will be sketched, to see that during the eleventh century we can find a similar situation in different contexts. In fact almost everywhere the ‘mid-level’ aristocracy held extensive and dispersed landholdings, many castles and private churches in the countryside, but important urban and suburban holdings as well. They established political, social, and economic connections with the primary wielders of regional power (the marquis, the counts, the bishops and other important ecclesiastical institutions) and gravitated on the cities, taking part to urban politics and probably living there some periods during the year. The situation in Florence, however, rapidly changed during the protracted crisis of the Tuscan March at the end of the eleventh and in the early twelfth centuries, when the rural aristocracy confronted a major crisis: many lineages rapidly fragmented, the splintered branches concentrated on building compact rural lordships, and they turned their backs on Florence, without playing a role in the emerging comune. But, in the same context of the decline of the March, in other Tuscan cities the separation between rural and urban aristocracies did not take place, or at least seems to have been not so stark and dramatic. Paying attention to the strength of several factors (power of the bishops, economic attraction, connections with powerful counts families etc.), different situations will be compared to reflect about the political behaviour of rural aristocracies and their degree of integration in the urban elites during the so-called ‘consular period’.

La serie de piezas aquí contenidas surge como resultado de la investigación “Creación de un ciclo de piezas para guitarra inspirado en la vida y las experiencias de violencia de docentes de la ciudad de Medellín” auspiciada por la Corporación Universitaria Adventista en Medellín, Colombia. La idea nace de la interacción del compositor con los maestros y maestras de las instituciones educativas de la ciudad de Medellín. Allí emergió la investigación “maestros por la paz”, donde los docentes escribieron relatos sobre su experiencia con la violencia en el ejercicio de su profesión. Inspirado por los relatos el compositor produjo cuatro piezas que muestran, por medio de la metáfora, conceptos fundamentales de los escritos. La pieza “fragmentos” retrata la experiencia de Diana Giraldo y se basa en su relato “Mi historia con el conflicto armado en Colombia”. La pieza cuenta con dos partes: la primera tiene un carácter de lamento pues representa los días de violencia en el campo; la segunda parte representa la vida en ciudad la cual es optimista en un principio. Sin embargo, líneas melódicas que descienden marcan el cese de la esperanza ya que simbolizan el darse cuenta de que la vida urbana en las comunas también esta cargada de violencia y pérdida. La segunda pieza “primavera rota” retrata situaciones puntuales de Nancy Ospina en su relato “Una utopía: una partida, un camino, volver”. Nancy cuenta que incursionó siendo joven en grupos armados en defensa de ideas que creía trascendentales para la sociedad. La pieza en su primera parte trata de establecer las situaciones agridulces en el curso de su vida armada, de allí el constante cambio de modo bajo la misma melodía. En la segunda parte de la pieza hay un marcado contraste que encarna la gran contradicción en su vida: el darse cuenta que la lucha armada muchas veces no resultaba en su propio bienestar ni en un cambio positivo para el país. “Ostinato” se basa en el relato “Mi historia de vida” de Cielo Hincapié. Ella cuenta que desde temprana edad tuvo mucho criterio, posteriormente siendo docente se convirtió en líder social en Urabá donde lucho por los derechos de los trabajadores y las familias bananeras; siendo amenazada fue desplazada y terminó en Medellín. Allí continuó la lucha social, esta vez, velando por los derechos a sus colegas docentes. Esta tenacidad a pesar de tanta violencia es una de las cualidades más sobresaliente de Cielo. La pieza por su parte utiliza el mismo motivo rítmico de principio a fin haciendo un homenaje a esa lucha. Finalmente, en “figuras nómadas” están representados todos maestros que no descansan en la búsqueda de transformación de sus estudiantes y su entorno. La música de manera alegórica se construye mediante un movimiento perpetuo que constituye lo constantes e incansables que son los maestros en su decidida labor de formar íntegros seres humanos. Nacido en Medellín en 1984, Jorge Hoyos es compositor, intérprete de guitarra clásica e investigador. Entre los premios que ha recibido se encuentra el concurso Antioquia vive la música con la pieza "Sabaneta", el concurso Musicalia del Instituto de Artes de Cuba, con su actuación de repertorio latinoamericano, 2008 y mención de honor en el concurso Internacional "The Contemporary Guitar 2018" Atenas, Grecia con la obra “Primavera Rota” (contenida en la presente publicación). Como guitarrista ha participado en diversos eventos nacionales e internacionales y en otros espacios como: Concurso Internacional de guitarra, La paz, Bolivia 2010, Festival de orquestas de guitarra en la ciudad de Cienfuegos, Cuba; 2010, Festival de orquestas de guitarra, Las Tunas, Cuba; 2009, Festival Universitario de música Instrumental de la Región Andina, Biblioteca Luis Ángel Arango, Teatro Museo de la memoria y Festival Cotrafa. Sus obras varían desde piezas orquestales hasta música de cámara y solista. Algunos de ellos han sido comisionados e interpretados por artistas y conjuntos como Javier Asdrubal Vinasco (clarinetista), Carlos Areiza (percusionista), Aletheia, EAFIT Orquesta Universitaria, Orquesta Amadeus , entre otros. Hoyos estudió en la Universidad Adventista de Colombia donde obtuvo su licenciatura en educación musical en el año 2006. En 2010 se graduó en el Instituto Superior de Artes de Cuba como intérprete de guitarra clásica. También tomó clases de composición con Tulio Peramo. En 2015 obtuvo el título de Magister en composición musical con los profesores Andrés Posada, Marco Alunno y Victor Agudelo en la Universidad EAFIT. Otros profesores han sido Mark Olivieri, Javier Álvarez, Jesús Ortega, Roberto Kessel, Eduardo Martín, Elvira Fuentes, Fabio Zanón y Martín Pedreira. Sus trabajos han sido publicadas por ALEA publishing y C. Alan music publishing; adicionalmente Hoyos es miembro de ASCAP como compositor de música seria. Actualmente se desempeña como profesor de teoría musical e investigador de la Corporación Universitaria Adventista de Colombia y del Instituto Tecnológico Metropolitano.

"PREFAȚĂ INCITANT ȘI INFORMATIV TOTODATĂ, titlul volumului Copilărie, consiliere și parentalitate cu impact pune „în joc” trei cuvinte-cheie pentru problematica circumscrisă, gata să stimuleze curiozitatea, indiferent de vârsta, ocupația, statutul cititorului. „Paradisul pierdut al părinților” (copilăria), „misiunea” parentală – onorată sau nu, conștientizată ori ba – și, în fine, consecințele oricăruia dintre stiluri (exigent, autoritar, permisiv, neimplicat), urmări pe care le-am putea „boteza” drept amprentă fastă, „stâlp” al succesului personal și social, „marcă” a nereușitei, „dâră” adâncă în psihicul suferind al copilului, până departe, în viața de adult…, toate acestea „conviețuiesc” într-o „formulă” persuasivă care trimite la necesitatea abordării unei astfel de teme, la urgența dezbaterii ei (și sub formă editorială), la efectele (rezultatele) neapărat trăite de copil, sigur constatate de el însuși, de psiholog, învățător, medic etc., la o constantă preocupare de ordin științific, de ce nu, la un semnal de alarmă vizând decidenți de toate rangurile și responsabilitățile. „Pariul” asumat de coordonator (conf. univ. dr. Patricia Runcan) este autenticitatea, concept cu deschideri hermeneutice (din perspectivă teoretică) și provocări-capcane în privința trăirilor – mărturisirilor fiecărui subiect – actor al scrierii de față. Structurată pe trei secțiuni (părți), cartea debutează consistent prin 8 Interviuri cu profesioniști și oameni autentici, continuă cu 7 Eseuri descriptive aparținând unor masteranzi netemători de vulnerabilitatea asociată autodezvăluirii și se încheie cu Abordări teoretice și practice. Cercetări academice aplicate (rod al colaborării dintre un profesor și două absolvente cu disertații masterale pe tema tratată în Copilărie, consiliere și parentalitate cu impact). „Misterul” aparent al preferinței „omului cu microfon” pentru anumiți interlocutori autentici – în pofida multor altora este măcar parțial „descâlcit” de atribute precum: deschiderea la conversații pe teme provocatoare, delicate, „spinoase”; experiența profesională de învățători, directori de școli, medici neurologi, psihoterapeuți, oameni ai bisericii, universitari; notorietatea și reputația în spațiul public; regăsirea unor valori comune (sau asemănătoare) în copilăria fiecăruia, dar și aplicate, mai apoi, în viața de părinte, profesor, terapeut, formator de opinii etc. Întrebările prestabilite (dar formulate nuanțat, pliindu-se pe structura de personalitate a „adversarului”), răspunsurile (mai concise sau mai ample), „trădând” copilării „zugrăvite” în multe culori, formulări confesive, dar și cu rol de exemplu, îndemn, dovadă, ilustrare, oglindire, lecție de viață, poveste cu tâlc, motto-ul – unul mai bine căutat decât altul – și, deloc de ignorat, ecoul fiecărei „întâlniri admirabile” în ființa „cetitorului”, laolaltă creează un „spectacol” aparte, demn de analiză. Ce este autenticitatea? (Cum să fii autentic ?) adună, din „zona” profesioniștilor, „definiții” într-un veritabil mozaic: „cu autoritate”, „stăpân pe sine”, „care acționează cum îi este sieși propriu”, „autenticitatea este grea; e singura cale de împăcare cu sine”, „în absența onestității nu există autentic”, „autenticitatea nu se determină pe axa natură-cultură”, „să fii adevărat”, „să fii original”, „să fii creativ”, „să fii valoros”. Într-un registru asemănător răspund masteranzii, formulările lor variind între: „a fi TU”, „a nu te preface”, „a-ți susține convingerile”, „a-ți cere drepturile”, „a nu-ți judeca părinții”, „a te accepta așa cum ești”, „a fi sincer mereu”, „a fi om serios”, „a inspira încredere”, „a trăi în scopul vieții, care e veșnicia”, „a fi ca mama”, „a fi același în viața privată și în cea publică”, „autenticitatea este comuniunea dintre gânduri, vorbe și fapte.” La rându-i, definirea copilăriei comportă sensibile diferențe de nuanță, esența rămânând aceeași. Dacă maturii oscilează între „copilăria este familie”, „bucurie, joacă în aer liber”, mediul în care nu trăim „hie încătro” (adică în lipsa rânduielii și a ritualurilor), „paradisul pierdut al părinților”, „poligon de încercare a duplicității, ipocriziei, snobismului, imposturii, lipsei de responsabilitate”, „poveste”, masteranzii numesc propria copilărie: „speranță”, „Nu există nu pot!”, „oglinda prin fața căreia treci ca să mai descoperi ceva din (în) tine”, „binecuvântare”, „liniște”, „colțul de rai pe pămînt”, „fundația vieții”, „o călătorie fericită într-o țară încărcată de emoție și culoare”… Observăm cu îngândurare că în discursul adulților experți – predomină bucuria, joaca, libertatea, în vreme ce o notă accentuată în „confesiunile” tinerilor masteranzi este reprezentată de maturizarea precoce, cu precădere în familiile „cu multe probleme”: părinți conflictuali, alcoolici, abuzivi, cu educație precară, indiferenți la nevoia de afectivitate și reguli rezonabile pentru buna alcătuire a caracterului copilului. Este și motivul pentru care autorul acestei prefețe nu se arată bucuros de confirmarea, în prima cercetare din finalul volumului Copilărie și parentalitate cu impact, a „armoniei” dintre stilul parental aplicat în copilăria cuiva și stilul parental internalizat de subiectul educației și exersat, la rându-i, asupra propriului descendent, după cum, nici de concluzia (ca validare a ipotezei celei din urmă cercetări) conform căreia relația de atașament din copilărie influențează în mare măsură relația de atașament a unei mame cu copilul său. Combinația fericită dintre parentalitatea autentică și copilăria ziditoare nu se constată la tot pasul. Chiar dacă valorile cultivate de familiile-nucleu sau extinse sunt dispuse într-un registru pozitiv generos (bunătate, siguranță, solidaritate, încredere, libertate, dragoste și justiție, limite raționale, principialitate, corectitudine, disciplină, partajare frățească, cinste, respect, bun simț, iubirea față de semeni, răbdare, adevăr, modestie, mediu creștin ș.a. – cum se vede în mărturiile din cartea în discuție) prea adesea, întâlnim fractura între ce e bine de făcut și răul care se petrece în relațiile interpersonale din universul familiei. Uneori, neștiința este cea dintâi cauză. Alteori, o „arhitectură” defectă a personalității părintelui. Nu rareori, influențe nepotrivite din afara mediului educațional primar. Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i de ajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot! Conferențiar universitar dr. ȘTEFANIA BEJAN Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași"

INCITANT ȘI INFORMATIV TOTODATĂ, titlul volumului Copilărie și parentalitate cu impact pune „în joc” trei cuvinte-cheie pentru problematica circumscrisă, gata să stimuleze curiozitatea, indiferent de vârsta, ocupația, statutul cititorului. „Paradisul pierdut al părinților” (copilăria), „misiunea” parentală – onorată sau nu, conștientizată ori ba – și, în fine, consecințele oricăruia dintre stiluri (exigent, autoritar, permisiv, neimplicat), urmări pe care le-am putea „boteza” drept amprentă fastă, „stâlp” al succesului personal și social, „marcă” a nereușitei, „dâră” adâncă în psihicul suferind al copilului, până departe, în viața de adult…, toate acestea „conviețuiesc” într-o „formulă” persuasivă care trimite la necesitatea abordării unei astfel de teme, la urgența dezbaterii ei (și sub formă editorială), la efectele (rezultatele) neapărat trăite de copil, sigur constatate de el însuși, de psiholog, învățător, medic etc., la o constantă preocupare de ordin științific, de ce nu, la un semnal de alarmă vizând decidenți de toate rangurile și responsabilitățile. „Pariul” asumat de coordonator (conf. univ. dr. Patricia Runcan) este autenticitatea, concept cu deschideri hermeneutice (din perspectivă teoretică) și provocări-capcane în privința trăirilor – mărturisirilor fiecărui subiect – actor al scrierii de față. Structurată pe trei secțiuni (părți), cartea debutează consistent prin 8 Interviuri cu profesioniști și oameni autentici, continuă cu 7 Eseuri descriptive aparținând unor masteranzi netemători de vulnerabilitatea asociată autodezvăluirii și se încheie cu Cercetări academice aplicate (rod al colaborării dintre un profesor și două absolvente cu disertații masterale pe tema tratată în Copilărie și parentalitate cu impact). „Misterul” aparent al preferinței „omului cu microfon” pentru anumiți interlocutori autentici – în pofida multor altora este măcar parțial „descâlcit” de atribute precum: deschiderea la conversații pe teme provocatoare, delicate, „spinoase”; experiența profesională de învățători, directori de școli, medici neurologi, psihoterapeuți, oameni ai bisericii, universitari; notorietatea și reputația în spațiul public; regăsirea unor valori comune (sau asemănătoare) în copilăria fiecăruia, dar și aplicate, mai apoi, în viața de părinte, profesor, terapeut, formator de opinii etc. Întrebările prestabilite (dar formulate nuanțat, pliindu-se pe structura de personalitate a „adversarului”), răspunsurile (mai concise sau mai ample), „trădând” copilării „zugrăvite” în multe culori, formulări confesive, dar și cu rol de exemplu, îndemn, dovadă, ilustrare, oglindire, lecție de viață, poveste cu tâlc, motto-ul – unul mai bine căutat decât altul – și, deloc de ignorat, ecoul fiecărei „întâlniri admirabile” în ființa „cetitorului”, laolaltă creează un „spectacol” aparte, demn de analiză. Ce este autenticitatea? (Cum să fii autentic ?) adună, din „zona” profesioniștilor, „definiții” într-un veritabil mozaic: „cu autoritate”, „stăpân pe sine”, „care acționează cum îi este sieși propriu”, „autenticitatea este grea; e singura cale de împăcare cu sine”, „în absența onestității nu există autentic”, „autenticitatea nu se determină pe axa natură-cultură”, „să fii adevărat”, „să fii original”, „să fii creativ”, „să fii valoros”. Într-un registru asemănător răspund masteranzii, formulările lor variind între: „a fi TU”, „a nu te preface”, „a-ți susține convingerile”, „a-ți cere drepturile”, „a nu-ți judeca părinții”, „a te accepta așa cum ești”, „a fi sincer mereu”, „a fi om serios”, „a inspira încredere”, „a trăi în scopul vieții, care e veșnicia”, „a fi ca mama”, „a fi același în viața privată și în cea publică”, „autenticitatea este comuniunea dintre gânduri, vorbe și fapte.” La rându-i, definirea copilăriei comportă sensibile diferențe de nuanță, esența rămânând aceeași. Dacă maturii oscilează între „copilăria este familie”, „bucurie, joacă în aer liber”, mediul în care nu trăim „hie încătro” (adică în lipsa rânduielii și a ritualurilor), „paradisul pierdut al părinților”, „poligon de încercare a duplicității, ipocriziei, snobismului, imposturii, lipsei de responsabilitate”, „poveste”, masteranzii numesc propria copilărie: „speranță”, „Nu există nu pot!”, „oglinda prin fața căreia treci ca să mai descoperi ceva din (în) tine”, „binecuvântare”, „liniște”, „colțul de rai pe pămînt”, „fundația vieții”, „o călătorie fericită într-o țară încărcată de emoție și culoare”… Observăm cu îngândurare că în discursul adulților experți – predomină bucuria, joaca, libertatea, în vreme ce o notă accentuată în „confesiunile” tinerilor masteranzi este reprezentată de maturizarea precoce, cu precădere în familiile „cu multe probleme”: părinți conflictuali, alcoolici, abuzivi, cu educație precară, indiferenți la nevoia de afectivitate și reguli rezonabile pentru buna alcătuire a caracterului copilului. Este și motivul pentru care autorul acestei prefețe nu se arată bucuros de confirmarea, în prima cercetare din finalul volumului Copilărie și parentalitate cu impact, a „armoniei” dintre stilul parental aplicat în copilăria cuiva și stilul parental internalizat de subiectul educației și exersat, la rându-i, asupra propriului descendent, după cum, nici de concluzia (ca validare a ipotezei celei din urmă cercetări) conform căreia relația de atașament din copilărie influențează în mare măsură relația de atașament a unei mame cu copilul său. Combinația fericită dintre parentalitatea autentică și copilăria ziditoare nu se constată la tot pasul. Chiar dacă valorile cultivate de familiile-nucleu sau extinse sunt dispuse într-un registru pozitiv generos (bunătate, siguranță, solidaritate, încredere, libertate, dragoste și justiție, limite raționale, principialitate, corectitudine, disciplină, partajare frățească, cinste, respect, bun simț, iubirea față de semeni, răbdare, adevăr, modestie, mediu creștin ș.a. – cum se vede în mărturiile din cartea în discuție) prea adesea, întâlnim fractura între ce e bine de făcut și răul care se petrece în relațiile interpersonale din universul familiei. Uneori, neștiința este cea dintâi cauză. Alteori, o „arhitectură” defectă a personalității părintelui. Nu rareori, influențe nepotrivite din afara mediului educațional primar. Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i deajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot! Conf. univ. dr. Ștefania Bejan, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași