Academic literature on the topic 'Vreden (Germany)'

Prehistoric archaeology derives its roots from various practices and sciences: antiquarianism, natural history, geology, philology etc. The key conceptual tools of archaeology, including its “basic bloc” – archaeological culture, were formed by the end of the 19th century. Identifying the spatial dimension of archaeological cultures is largely linked to the innovations in adjacent disciplines, such as anthropogeography and its founder Friedrich Ratzel, but also with the general developments in cartography, perceived as a useful and “objective” tool for mapping the European nation states and various ethnic and linguistic communities. Ratzel based his ideas upon the ones of Moritz Wagner, geographer, traveller and researcher, and his work Law of the Migration of Organisms, conceived as an extension to Darwin’s theory of evolution. The innovative method of mapping cultures, as well as migrationism, have both remained permanent traits of Ratzel’s anthropogeography and the school of “cultural circles”. The examples from German-speaking archaeology demonstrate beyond doubt the ways in which the visualisation of archaeological cultures influenced the interpretations of European prehistory.

The article explores the reception of Boris Uspenskij’s writings and ideas outside of the Soviet Union, primarily in Western European and North American academic contexts. The present brief overview of Uspenskij’s academic reception covers the translations of his best-known scholarly works [first and foremost “Historia sub specie semioticae” and “Istoriya i semiotika (Vospriyatie vremeni kak semioticheskaya problema)”] into English, French, Spanish, German and other European languages, as well as various references to Uspenskij’s ideas on what nowadays would be categorized as ‘semiotics of history’, or thoughts at least in some way related to the ‘cultural-semiotic approach to history’ of the Tartu-Moscow School of Semiotics.

Ion Barbu s-a născut, acum 69 de ani, în inima Deltei Dunării, în satul Sarinasuf, absolvind, ca șef de promoție, Facultatea de Silvicultură din Brașov, în 1971. De atunci, cu mici excepții, a lucrat în cercetarea științifică, la Stațiunea Experimentală de Cultură a Molidului din Câmpulung Moldovenesc. A publicat mai bine de 100 de articole științifice, cărți și monografii în reviste și publicații de prestigiu internațional. Cadru didactic universitar cu personalitate, Ion Barbu a condus și coordonat numeroase proiecte de cerectare internaționale. Doctor în silvicultură, din 1982, cunoaște engleză, germană și franceză. Ion Barbu ar trebui considerat drept cercetătorul științific care are voință de adevăr, putând fi lesne perceput ca un chirurg al silviculturii românești. Critic, exigent, deosebit de realist, profesorul nu se sfiește să arate tumoarea și să insiste pentru îndepărtarea acesteia. Prezintă și soluții, fapt remarcabil, în zilele noastre, chiar și pentru specialiștii silvici care încă mai caută vinovați decât rezolvări. Potrivit opiniei domniei sale, pădurea românească, prin marea sa diversitate și prin gradul ridicat de naturalitate - comparativ cu pădurile din alte țări europene - are un mare potențial și o valoare genetică deosebită. Amenințarea cea mai mare o constituie goana după materia primă principală pe care o produce pădurea, lemnul, singurul sortiment solicitat de firmele străine fiind lemnul de calitate superioară, lemnul de cherestea, toate celelalte produse ale pădurii nemaiavând cerere, din cauza distrugerii industriei autohtone a lemnului care, altădată, valorifica și sortimentele inferioare. Acest fapt a determinat nu numai o reducere drastică a locurilor de muncă, dar și o rentabilitate redusă a economiei forestiere pe ansamblu, ponderea în PIB a economiei forestiere scăzând de circa cinci ori în ultimii 30 de ani. De altfel, nici serviciile ecosistemice generate de pădure nu sunt valorificate la întregul lor potențial, fiind departe vremea când acestea vor fi plătite în vreun fel. Spre exemplificare, nimeni nu a plătit încă vreu cent pentru serviciul hidrologic major pe care pădurile îl exercită în beneficiul celor care au devenit stăpânii producției de energie electrică, în țara noastră. Mai mult, nici proprietarii de păduri, ale căror suprafețe cad în zonele strict protejate ale parcurilor naționale și parcurilor naturale din țara noastră, nu au fost compensați în vreun fel. Din păcate, în ultimii ani a intervenit și degradarea tehnicității și tehnologiilor utilizate în exploatarea pădurilor, în locul instalațiilor pe cablu fiind folosite preponderent tractoarele, cu impact distructiv asupra solului, a puieților și asupra arborilor rămași. Nu în ultimul rând, astăzi, o mare parte a mass-media și anumite organizații neguvernamentale și-au făcut un țel din denigrarea slujitorilor pădurii. Dar, dacă ar fi ascultați și silvicultorii, probabil că adevărul s-ar afla mai lesne. Faptul că România are încă o rezervă importantă de păduri primare, neafectate de factorul antropic, se datorează grijii generațiilor de silvicultori. În majoritatea țărilor europene, astfel de păduri lipsesc, iar testele internaționale de proveniență cu specii evidențiază că ecotipurile din țara noastră pot fi utilizate cu succes în reconstrucția ecologică a unor întinse zone forestiere din Europa centrală și de vest. Exportul de material genetic din țara noastră poate demonstra Europei superioritatea soluțiilor de management forestier românesc, susține Ion Barbu. Fascinat de pădurile-galerii de sălcii și plopi ale copilăriei, dorind să cunoască și alte păduri, Iona Barbu a ajuns să descopere diversitatea pădurilor, suficient cât să-i transforme întreaga existență. Curios și, deopotrivă, înțelept, Ion Barbu excelează în a vedea pădurea dincolo de bine și de rău, rămânând mereu în avanposturile cunoașterii, dar și un împătimit al diseminării acesteia. Potrivit opiniei domniei sale, viitorul silviculturii românești înseamnă: Competență. Fermitate. Eficiență.

Body, corpse and death in David Albahari’s Gotz and MeyerThe article investigates the broadly understood record of Jewish death that emerges from the text of the Serbian prose writer David Albahari. Emphasizing the dominance of economy in the Nazi system, the author indicates those procedures described in Albahari’s book which justify such an assessment e.g. human reification, the body as debris, technical syntax used by German officials. Additionally, these considerations on death representation are supplemented with an endeavor to establish the Belgrade dwellers’ attitude towards the fortunes of the Jews. According to the author, the novel explicitly marks the spatial opposition enclosure vs. opening, the camp vs. the city center that is reinforced by the river, which during World War II divided the capital into Zemun belonging to the Independent State of Croatia, also the place where the camp was situated and Belgrade’s Serbian center. This demarcation intensifies the victims’ feelings of separation and loneliness, at the same time enabling the capital’s dwellers to occupy a comfortable position of bystanders. Telo, mrtvac, smrt u romanu Gec i Majer Davida AlbaharijaRad se bavi vidovima smrti u romanu Gec i Majer Davida Albaharija. Pokazuje mehanizme koje potvrđuju opštepoznatu činjenicu da je u nacističkom sistemu dominirala ekonomija. U te mehanizme se ubrajaju, između ostalih: reifikacija čoveka, tretiranje tela kao otpada i tehnička leksika koju upotrebljavaju nemački funkcioneri. Analiza uključuje i pokušaj odgovora na pitanje kakav je bio odnos stanovnika Beograda prema sudbini Jevreja. Istraživanje pokazuje prostornu opoziciju zatvoren i otvoren prostor, logor i centar grada. Nju naglašava reka koja je za vreme Drugog svetskog rata delila srpsku prestonicu na Zemun, gde je bio smešten logor, a koji je pripadao NDH, i srpski centar Beograda. Ova granica je vezana za osećaj separacije i usamljenost žrtava, s jedne starne, i udobnost i bajstander-efekat stanovnika prestonice, s druge strane

Review of European Studies wishes to acknowledge the following individuals for their assistance with peer review of manuscripts for this issue. Their help and contributions in maintaining the quality of the journal are greatly appreciated. Review of European Studies is recruiting reviewers for the journal. If you are interested in becoming a reviewer, we welcome you to join us. Please find the application form and details at http://recruitment.ccsenet.org and e-mail the completed application form to res@ccsenet.org. Reviewers for Volume 11, Number 4 Nikos Christofis, Shaanxi Normal University, Greece Eugenia Panitsides, University of Macedonia, Greece Florin Ionita, The Bucharest Academy of Economic Studies, Romania Tryfon Korontzis, Hellenic National School of Local Government, Greece Carmen Ramos, University of Oviedo, Spain Nunzia Di Cristo Bertali, Liverpool John Moores University, United Kingdom Gülce Başer, Boğaziçi University, Tukey Anna Cebotari, Academy of Economic Studies of Moldova, Republica Moldova Vicenta Gisbert, Universidad de La Laguna, Spain Sara Núñez Izquierdo, University of Salamanca, Spain Ioanna Efstathiou, University of the Aegean, Greece Muhammad Saud, Universitas Airlangga, Indonesia Gabriela Gruber, Lucian Blaga University of Sibiu, Romania Pinar Burcu Güner, Bielefeld University, Germany Carlos Teixeira, University of British Columbi, Canada Valeria Vannoni, University of Perugia, Italy Evangelos Bourelos, Institute of Innovation and Entrepreneurship, SWEDEN Natalija Vrecer, independent researcher, Slovenia Ani Derderian, WSU, USA Òscar Prieto-Flores, University of Girona, Spain Ludmila Ivancheva, Institute for the Study of Societies and Knowledge, Bulgarian Academy of Sciences, Bulgaria Emilia Salvanou, Hellenic Open University, Greece Aziollah Arbabisarjou, Zahedan University of Medical Sciences, Iran Arthur Becker-Weidman, Center For Family Development, USA Zining Yang, La Sierra University & Claremont Graduate University, USA Meenal Tula, University of Hyderabad, India Smita M. Patil, School of Gender and Development Studies, India Skaidrė Žičkienė, Šiauliai University, Lithuania Maria Pescaru, University of Pitești, ROMANIA Indrajit Goswami, N. L. Dalmia Institute of Management Studies and Research, India Patrick van Esch, Moravian College, Australia & US Ioan-Gheorghe Rotaru, ‘Timotheus’ Brethren Theological Institute of Bucharest, Romania Montserrat Crespi Vallbona, University of Barcelona, Spain

Profesorul Nicolae Doniţă s-a născut la Chişinău, la 20 noiembrie 1929, într-o familie de intelectuali (bunicul fiind preot la Hirişeni, apoi la Răciula, iar tatăl, Boris Doniţă, judecător şi apoi avocat la judecătoria Călăraşi). A urmat şcoala primară în oraşul natal, iar după 1940, când România este obligată să cedeze părţi însemnate din teritoriul ei, cu o populaţie majoritar românească, părăseşte Basarabia şi se refugiază împreună cu familia în teritoriul românesc nedezmembrat, unde îşi continuă studiile – liceul la Turda, iar între 1950 – 1955 cursurile Facultăţii de Silvicultură a Institutului Forestier din Braşov. Drama dezrădăcinării a fost amplificată de pericolul de a fi exmatriculat din cauza originii sale sociale, considerată „nesănătoasă” la acea vreme, și a fugii din calea comunismului, după ocupația sovietică a Basarabiei. A fost salvat de colegii de facultate care, cunoscându-l şi apreciindu-l, au refuzat în unanimitate să voteze un act discriminatoriu, în şedinţa publică în care a fost pusă în discuţie exmatricularea. La scurt timp după absolvire, după o stagiatură la OS Sebiș – județul Arad, în 1956, este angajat în cadrul Colectivului Forestier al Academiei, la recomandarea unuia dintre profesorii săi, cunoscut om de ştiinţă, academicianul C.C. Georgescu. Aici îşi începe cariera de cercetător sub conducerea profesorului Sergiu Paşcovschi, reputat cercetător, cel care a descris tipurile de pădure din România. Între timp, Colectivul Forestier este încadrat în Centrul de Cercetări Biologice, care, ulterior, devine Institutul de Biologie al Academiei. Colectivul Forestier este integrat în structura Laboratorului de Ecologie al Institutului. Lucrează alături de alţi specialişti recunoscuţi din domeniile ştiinţelor biologice şi silvice: I. Popescu-Zeletin, Al. Beldie, I. Vlad, C. Chiriţă, Gr. Eliescu, At. Haralamb, Alice Săvulescu, Ana Paucă, Ev. Soroceanu Puşcariu etc. În anul 1971, cercetătorii silvicultori din Institutul de Biologie al Academiei sunt transferaţi la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS), unde se constituie un laborator de Ecologie Forestieră. Va fi şeful acestui laborator începând cu anul 1975, până la pensionarea Domniei sale, în anul 1997. A continuat activitatea de cercetare şi după pensionare, colaborând la realizarea a numeroase proiecte de cercetare derulate în cadrul Laboratorului de Ecologie Forestieră din ICAS. A obţinut titlul de doctor în Agronomie, specialitatea Silvicultură, la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere a Universităţii din Braşov, în anul 1970, cu teza „Cercetări geobotanice şi silviculturale asupra şleaurilor din Podişul Babadag”. A obţinut două burse de pregătire profesională în Germania: i) 1970-1971 bursier Alexander von Humboldt al Institutului de Sistematică şi Geobotanică al Universităţii din Göttingen; ii) 1985-1986 bursier Alexander von Humboldt al Institutului de Silvicultură al Landului Baden-Württemberg. A publicat în calitate de autor unic, autor principal sau coautor peste 250 de lucrări ştiinţifice, din care 2 tratate (Ecologie forestieră, 1978; Silvicultura pe baze ecosistemice,1997), 30 de cărţi sau capitole de cărţi, dintre care 12 au apărut la edituri din străinătate, 15 hărţi, dintre care 2 au apărut la edituri din străinătate, 8 manuale, ghiduri de bune practici, peste 200 de articole ştiinţifice, dintre care multe au fost publicate în reviste din străinătate. În cele peste șase decenii de activitate ştiinţifică, domnul prof. dr. ing. Nicolae Doniţă s-a dezvoltat şi remarcat ca o personalitate proeminentă a ştiinţelor silvice, deschizător de drumuri, întemeietor de şcoală şi formator de specialişti, care a avut şi încă are contribuţii fundamentale la creşterea şi dezvoltarea silvologiei în ţara noastră, în domenii de mare importanţă, cum sunt: ecologia forestieră, fitocenologia şi tipologia pădurilor, cartografia forestieră, biodiversitatea pădurilor şi conservarea acesteia.

‘Northern Europe’ considers the garden history of the Low Countries, Germany, and Russia. Dutch and Flemish gardens of the 16th century had a markedly different character from the Renaissance gardens in Italy; garden art is one of the forms in which the differences are readily apparent. Gardens described include the gardens of Jan Vredeman de Vries, which contained medieval and Erasmian elements laid out with a painterly attention to detail and form; the Honselaarsdijk estate of Prince Frederik Hendrik, between The Hague and the Hook of Holland; the Hortus Academicus at Leiden; Germany’s first important public garden, the Englische Garten in Munich; and Pavlovsk in Russia, one of the world’s greatest landscape gardens.